MARIE & CO. (1) - Dilema lui Crăciunel

Nicio asemănare nu este întâmplătoare. Din când în când, momente din copilăria Brendei îmi revin în minte. Sunt emoţii pe care creierul nu vrea să le treacă la nivelul amintirilor pasive. Majoritatea este imortalizată in imagini care, deşi se spune că valorează cât o mie de cuvinte, parcă nu spun întreaga poveste. Secunda inregistrată de cameră este valoroasă, dar povestea stă doar în puterea cuvintelor.

Brenda avea cam 5 ani când a decis să-şi testeze puterea de convingere. Să vă spun, aşadar, povestea.    

E destul de târziu şi Brenda nu s-a culcat încă. De obicei vorbeşte într-una. Cred că nu tace nici in somn. Uneori, nu mă mai concentrez şi mă gândesc la altceva, dar îmi pare rău imediat. Copiii au dreptul la cuvânt, au dreptul să-şi spună părerea. Asta-i bine şi corect, dar Brenda crede că are dreptul la o cascadă de cuvinte şi un potop de păreri.

Mă uit la ea şi nu-mi vine să cred. "Nu te simţi bine?", o întreb şi mă panichez. Nu răspunde. "Hello. N-aş vrea să adormi în picioare. E târziu, nu vrei să te culci?" Niciun răspuns. Ei, asta-i prea de tot. "E nepoliticos să nu răspunzi când îţi vorbesc." Apare prima reacţie: "Păi, n-ai spus că te zăpaăesc de cap? Aveam o conversaţie şi, nu-i aşa, e nepoliticos să întrerupi o conversaţie."  Vorbeşte cu vreun personaj imaginar, mă întreb dacă e normal pentru un copil de cinci ani să mai aibă prieteni imaginari.

Cred că am o expresie caraghioasă că Brenda începe să râdă în hohote. "Buni, ştii ce faţă ai? Ca atunci când am căzut din pom şi m-am ales cu julituri pe coate şi genunchi."  Mi se citeşte groaza pe faţă? Acum ar trebui să fiu puţin ... îngrijorată. Atunci ... în parc, am fost îngrozită când am constatat că forţa gravitaţională acţionează după legile ei chiar şi când copilul nu are decât vreo 20 kg. Julituri în coate şi genunchi? Copilul ăsta ori a uitat, ori stă rău cu matematica. Bărbia, palmele şi un umăr purtau semnele saltului din copac.

Linişte din nou. Şi deodată începe artileria grea: "Buni, eu stau de vorbă cu Crăciunel, un fel de secretar al lui Moş Crăciun. Fac o comadă pentru Crăciun, dar durează pentru că tânărul ăsta nu prea are nici simţul umorului, nici imaginaţie. Cred că e foarte nou în această funcţie. Încearcă să mă convingă cş Moşul nu poate să mi-o aducă pe Marie."  O fi vrând o soră? Sper că nu. Poate o prietenă? Şi asta îl depăşeşe pe Moş Crăciun. "Ai dreptate, Buni. I-am dat toate detaliile: durdulie, ochi albastri şi părul gri. Îl priveşte, trebuie să se descurce." "Draga mea, cred că ar fi mai bine să te culci. Cu siguranţă Crăciunel e epuizat. Poate mâine, cu mintea mai limpede o să-şi dea seama ce vrei."  Cum să se descurce bietul Crăciunel cu o asemenea descriere? Vreau să cred că nu e descrierea mea: ochi albastri am, dar durdulie... . Doamne, sper că nu m-am îngrăşat. Nu mă mai vrea blondă? Face vreo aluzie?

Gata. La culcare. Sper să pot să adorm. Crăciunel n-a-nţeles ce cadou vrea, nici eu nu par mai perspicace. Cristinaaaa, dormi ?

La miezul nopţii nimeni nu vrea să stea de vorbă cu mine. Hmm ... Pe mâine.